Social

București: Peste 1700 de copii sunt diagnosticați cu dislexie

Dislexia, sau dificultatea de învățare, este caracterizată prin probleme de citire în ciuda unui nivel normal de inteligență.   Deși dislexia afectează aproximativ 10% din copii, mulți dintre noi încă nu am auzit despre această tulburare neurologică. Sistemul de învățământ românesc nu este adaptat nevoilor acestor copii, iar părinții și profesorii nu îi identifică la timp pentru a-i putea ajuta să învețe și să reușească în domeniile în care ei pot excela.
Despre această tulburare și despre rolul pe care îl au, atât profesorii cât și părinții în evoluția copiilor dislexici, am discutat cu doamna Cristiana Ionescu, cea care, în urmă cu trei ani, a înființat Centrul Edulier dedicat copiilor dislexici.

Hyperflash.ro: Care este rolul Centrului Edulier?
Cristiana Ionescu: Susținerea educației, prin oferirea de sprijin, conștientizarea cadrelor didactice și a părinților. Temele nu trebuie să fie mai multe, ci adaptate pentru dislexici. Încercăm să creăm resurse de recuperare. Dislexicii învață de pe ecrane, citesc de pe ecrane mai bine decât de pe hârtie, scriu mai bine pe tastatură decât cu creionul sau stiloul pe hârtie. Oferim sprijin părinților, avem foarte multe traininguri pe care le organizăm pentru specialiști, logopezi, consilieri școlari, cadre didactice, ca oamenii să înțeleagă care sunt procesele ce au loc în creierul unui dislexic și să știe cum să-i abordeze ca să aibă succes. Dislexicii sunt oameni foarte deștepți, doar că diferiți. Să vă dau câteva exemple: Steve Jobs, Agatha Christie care nu și-a scris niciun rând din romanele sale, ci doar le-a dictat, și Horațiu Mălăele de la noi.

H.ro: Care sunt pașii pe care părinții trebuie să-i parcurgă pentru a-și ajuta copiii cu dislexie?
C.I.: Primul pas pe care un părinte trebuie să-l facă este să accepte că există o problemă cu fiul sau fica sa și aici discuțile sunt diverse. Am avut foarte multe cazuri de părinți care au acceptat, care au văzut semnele timpurii, care au venit devreme, dar și părinți care au venit cu copilul la 11 ani, deși văzuseră de la 6 ani primele semne. Este atât de important ca părintele să înțeleagă ce nu este în regulă cu copilul lui.
De cele mai multe ori copiii dislexici au inteligența peste medie, de aceea sunt și discriminați. Toată lume îți spune: “nu e că nu poți, ci este că nu vrei, ești un leneș, ești un puturos, sigur lucrurile nu sunt chiar așa”.
Sunt părinți care acceptă, recunosc semnele și caută răspunsuri. Părinții, dacă descoperă mai devreme, au o sarcină mai ușoară, dacă descoperă târziu sau sunt în negare, atunci lucrurile devin mai grele și vin să ceară ajutorul. Odată ce copilul este identificat ca dislexic, trebuie să urmeze tot ce înseamnă pașii instituționali, cu centrele de resurse educaționale de la nivel județean sau de la nivelul municipiului București, pentru a obține drepturile copiilor. Practic, prin certificatele de orientare școlară și profesională, copiii primesc o oră în plus la teză, un profesor de sprijin și de sprijin, un profesor care să scrie în locul copilului la evaluare sau examene și tot așa. Sunt măsuri compensatorii extraordinare pentru copiii dislexici și care îi ajută să-și atingă potențialul.

H.ro: Care sunt metodele de învățare pe care le folosiți?
C.I.: Terapia educațională este o terapie prin joacă, dar care este cumva interdisciplinară, aduce foarte mult din tehnicile din logopedie, din terapiile comportamentale, din psihoterapie, din tehnicile pedagogice și le combină într-un mod interactiv. Copiii dislexici învață multisenzorial, ei trebuie să simtă literele, în nisip, în mălai, în plastilină, să lucreze atât pe foaie cât și pe ecran, noi avem foarte multe litere volumetrice, practic un copil care citește un rând dintr-o carte și care se străduiește să facă lucrul ăsta, dacă întâlnește un cuvânt necunoscut, atunci îl scrie și din litere ca să-l poată fotografia foarte bine. În dislexie, cerebelul este cel afectat, de cele mai multe ori boala este moștenită genetic sau efect al prematurității la naștere. Dislexicul aude și vede lucrurile mult mai profund decât noi ceilalți.

H.ro: Lucrați cu animale. Cum reușesc acestea să-i încurajeze pe copii să citească?
C.I.: Avem patru căței și o pisică, singura pisică de terapie din România, Miss Deedee, rasa Maine Coon, cea mai potrivită rasă de terapie cu copii. Animalele acordă sprijin emoțional copiilor.
Este foarte greu să găsești un cățel care să-și înfrângă instinctele de a se mișca, de a da din coadă, de a lătra, de a mușca, de a fi posesiv. Este foarte greu să dresezi un cățel să accepte un necunoscut să-i devină cumva partener.
Facem aici o combinație între terapie și iubire. Aplicăm terapia prin iubire.

H.ro: Câți copii dislexici sunt în România?
C.I.: 3 din 20 dintr-o clasă primară. La nivelul Bucureștiului sunt mai mult de 1700 de copii, din estimările noastre făcute pe baza unui realizat de Institutul de Știință al Educației.

H.ro: Care este situația sistemului românesc de învățământ, în comparație cu cel din străinătate când vine vorba de învățământul dedicat dislexicilor?
C.I.: Sistemul românesc de educație aplică, din păcate, niște structuri și metode care le arată în permanență copiilor la ce nu sunt buni și nu la ce sunt buni. Având în vedere că legea care recunoaște dislexia a apărut abia acum doi ani și că încă instruirile nu au apărut, facem eforturi alături de Inspectoratele Școlare, de CMBRAE, ca informația să ajungă la cât mai mulți profesori. Dislexicii au nevoie de învățământ adaptat la orice vârstă, nu estistă niciun curs universitar, care să fie adaptat dislexicilor.

Autor: Teodora Cacoveanu

Foto: Centrul Edulier

Cele mai citite

To Top