Entertainment

Apostle, sau cum Netflix arată că a învățat să producă filme horror (Review)

Dată fiind luna în care ne aflăm, am decis să acord o atenție sporită genului horror, mai ales că foarte multe producții horror recente au generat multă vâlvă în jurul lor, precum noul Halloween sau The Haunting of Hill House. Însă, cea mai mare curiozitate mi-a fost stârnită de noul film al lui Gareth EvansApostle. 

Apostle m-a cucerit încă din trailer: povestea, imaginile, Dan Stevens (pe care îl cunoșteam din excelentul Legion), sunetul – parcă toate se împleteau pentru a forma o săgeată spre data de 12 octombrie, când filmul urma să apară pe Netflix.  

În ciuda acestor semne bune, am devenit sceptic cu privire la Apostle în momentul în care am văzut durata filmului: 2 ore și 10 minute. Peliculele horror care depășesc pragul de 120 de minute sunt deja o raritate, iar cele care au și o calitate oarecum decentă sunt aproape inexistente. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care am amânat vizionarea filmului lui Gareth Evans mult mai mult decât ar fi trebuit. 

Povestea are loc la început de secol XX, când un bărbat, pe numele său Thomas Richardson (interpretat de Dan Stevens), renegat de propriul tată, rămâne unica speranță a surorii sale, răpită și dusă pe o insulă de către un cult religios. Thomas va trebui să se infiltreze printre membrii cultului și să trăiască pe insulă pentru a afla unde este ținută sora sa și pentru a o elibera. Insula ascunde însă propriile ei secrete, pe care le va dezvălui doar la momentul oportun. 

Sunt un mare fan al filmelor horror despre culte religioase. The Ritual, o altă producție Netflix în care apare un cult religios, a fost o surpriză foarte plăcută în primăvara acestui an, ridicându-se peste așteptările mele. Sunt fericit să spun că și aici situația a fost aceeași. Apostle este o peliculă excelentă, și probabil cel mai bun film horror pe care l-am văzut de la The Witch al lui Robert Eggers încoace. 

Sursă foto: whats-on-netflix.

Dan Stevens dovedește și aici, ca și în Legion, că este un actor extrem de talentat. Mimica sa, intensitatea pe care o arată în fiecare moment tensionat și țelul său simplu, dar nobil, te atrag și te fac să îl susții pe tot parcursul filmului. Rezonanța dintre eroul principal și spectator este de atât de multe ori neglijată în genul horror, și mi-ar fi părut extrem de rău să văd hiba asta și aici. Din fericire, nu a fost cazul, iar Thomas Richardson s-a dovedit a fi un personaj bine conturat de către Evans. 

Dacă tot am ajuns la Evans, aș vrea să vorbesc puțin și de regia lui. Sunt două sentimente apăsătoare, care transcend ecranul și cuprind spectatorul: tensiunea, care este prezentă pe o durată incredibil de lungă, și teama, care își face apariția în puncte cheie ale filmului. Nu este însă o teamă convențională, pentru că nici Apostle nu este un horror convențional. Nu există nici măcar un jumpscare pe toată durata filmului, Evans preferând să creeze teroare gradual, prin tensiunea fiecărei scene în parte.  

E important să menționez că Gareth Evans a scris la scenariul pentru ambele filme Raid, care sunt, în opinia mea, cele mai bune filme de acțiune pe care le-am văzut vreodată. Amândouă cuprind scene foarte violente, iar Evans demonstrează că acestea pot fi deja considerate o specialitate a sa, după Apostle. Rareori mi-a fost dat să văd conceptul de body horror atât de bine arătat și folosit într-un film – Evans nu exagerează, însă șochează în cele câteva scene în care iese în evidență capacitatea umană de a provoca rău fizic. 

Sursă foto: gq.com.

Un alt punct forte al filmului îl reprezintă cinematografia. Apostle abundă de imagini pe cât de superbe și captivante, pe atât de terifiante. Fiecare cadru are o însemnătate, fiecare element poate avea un anume simbolism. Afinitatea pe care o prezintă acest cult pentru măști aduce un plus de teroare cadrelor și reușește să contribuie la menținerea constantă a stării de tensiune. Unul din cele mai puternice cadre ale peliculei survine însă în momentul întâlnirii cu unul dintre secretele insulei, atunci când Thomas încearcă cu disperare să evadeze dintr-o situație dificilă.  

Restul distribuției oferă performanțe solide și convingătoare, Michael Sheen și Lucy Boynton reușind să iasă în evidență. Richard Elfyn joacă un antagonist excelent, care te face să îl urăști din toată inima prin actele sale.  

Sunetul este unul dintre cele mai importante aspecte ale unui film horror, iar în Apostle, lucrul acesta se simte la fiecare scenă. Sunetul este cel care te ține în tensiune, o amplifică sau îți oferă o senzație de ușurare. Filmul are o coloană sonoră foarte bine compusă de către 2 oameni care au mai lucrat cu Evans la The Raid 

Minusuri sunt, însă puține și relativ nedemne de a păta pelicula lui Evans. Cel mai important este faptul că niciun personaj nu acționează în modul caracteristic filmelor horror: fără să gândească. Deciziile lor sunt raționale, sau cel puțin conduse de o anumită voință sau un anume țel, iar povestea reușește să aibă un traseu relativ greu de anticipat, deși un spectator mai experimentat va putea vedea cum se conturează aceasta până la urmă. Sunt sigur că sfârșitul nu va fii pe placul tuturor, însă pentru mine a fost îndeajuns de satisfăcător. 

Apostle m-a învățat 2 lucruri: că Netflix știe să angajeze pe cine trebuie pentru a crea horror, și că Dan Stevens ar trebui să aibă mai mult de muncă.

Cele mai citite

To Top